I.M.: Anul 2008 nu marcheaza doar aniversarea, rotunda, a unor evenimente precum Marea Unire din 1918 sau Revolutia Romana de la 1848-1849 – nici ele, din pacate, indeajuns de mediatizate pe masura locului si importantei lor in ansamblul istoriei nationale –, ci si a unor evenimente mai putin receptate in constiinta publica, la fel de importante insa. Pentru romanii dintre Dunare si Mare, in acest an ele sunt, in plus, inca doua – 130 de ani de la Reintegrarea Dobrogei la Statul Roman (1878), dupa peste patru veacuri si jumatate de stapanire otomana, respectiv 90 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Bucuresti (28 iulie/10 august 1913), tratat care a pus capat celui de al Doilea Razboi Balcanic. Referitor la acesta din urma, convorbirea noastra de astazi va incerca sa fixeze contextul international, locul si urmarile Tratatului semnat la Bucuresti. Asadar, stimate coleg, de ce a fost nevoie – pe scurt, caci am mai abordat problematica lor in paginile revistei noastre – de cele doua razboaie balcanice?
St.L.: Sunt doua evenimente care, in anii 1912-1913, s-au constituit in prelungirea armata,  deosebit de sangeroasa, a chestiunii orientale, respectiv a impartirii partii europene a Imperiului Otoman, confruntat cu grave disarmonitati ale unitatii sale – mai ales incepand din 1908, cand Junii Turci, reformatorii cu alte cuvinte, preiau puterea la Constantinopol, iar stapanirea absoluta a lui Abdul Hamid ia sfarsit. In prima confruntare – al carei lider a fost Regatul Bulgariei, care-si dobandise independenta de abia in 1908 –, a statelor crestine cu Imperiul Otoman, ce s-a declansat in octombrie 1912, Semiluna a fost in pragul unui rapid colaps militar, astfel incat  este
nevoita sa ceara armistitiu. Presa romana a comentat pe larg evenimentele, atat din perspectiva istorica, cat si a implicatiilor politico- teritoriale. De pilda, cunoscutul publicist, basarabeanul Zamfir C. Arbore, pleda, in februarie 1913, pentru statuarea drepturilor popoarelor din zona, regretand ca „in aceasta miscare de liberare a popoarelor balcanice am deviat de la singura cale
fireasca trasa de oamenii de la 1848 si urmasii lor, vedem astazi in loc de Macedonia autonoma o Macedonie (se refera la ansamblul teritoriilor otomane din Balcani – n.n.) sfasiata in trei parti, o Macedonie robita in viitor de catre sarbi, bulgari si greci”. Un editorial al gazetei takiste „Ordinea”,
din noiembrie 1912, releva, la randul sau, cat se poate de explicit, in consta interesul strategic al tarii noastre: „Pentru noi romanii, ipoteza unei Albanii si a unei Macedonii autonome, devine o chestiune de prima ordine. Puterea Romaniei nu trebue sa fie numai in regatul care poarta acest nume, ci si in ideea de romanism, care se intinde cu mult mai departe de hotarele tarii noastre (subl.n.)”. Acest prim razboi este terminat prin semnarea Pacii de la Londra (17/30 mai 1913),  care consfintea, in fapt, impartirea Turciei Europene intre Bulgaria, Serbia si Grecia; se punea capat, astfel, a unui razboi presarat de numeroase atrocitati, relevate opiniei publice mondiale. „Daca sunt adevarate stirile ce ne vin despre salbaticia cu care a fost purtat razboiul – scria, in februarie 1913, gazeta bucuresteana „Minerva” – peste Dunare, am dat noi europenii in timp de cateva saptamani cu cel putin o suta de ani in urma”.
I.M.: Romania a avut, in acest razboi, o atitudine neutra, fapt ce a fost remarcat in epoca drept o masura inteleapta, in acord cu interesele superioare ale natiunii. 
St.L.: Atitudinea tarii noastre a fost, intr-adevar, de a nu se implica in conflict, ea declarand inca de la inceputul ostilitatilor, ca isi va pastra neutralitatea, dar nu oricum, ci in masura in care „nu  va fi vorba de schimbari teritoriale”, care sa schimbe raportul de forte zonal. Conducatorii nostri, ca si opinia publica, prevedeau insa ca  raporturile dintre aliati nu vor fi multa vreme de amicitie, iar atunci cand se vor schimba, fireste ca si regele Carol I nu avea nici un dubiu: „Prevad ca alianta bulgaro-sarba nu va avea o lunga durata, ea, ca intotdeauna, nu va supravietui – declara el, unor confidenti, in decembrie 1912 – victoriei comune, si atunci, dar numai atunci, va veni ceasul Romaniei”.
I.M.: Nici nu se uscase bine cerneala Pacii de la Londra, cand Bulgaria intoarce armele, in iunie 1913, impotriva fostilor aliati, determinand Romania sa iasa, acum, din expectativa. In ce masura reactiile opiniei publice au sustinut interventia noastra?
St.L.: „Campania din Bulgaria” a fost sustinuta de intreaga populatie, gazetele vremii gazduind foarte numeroase marturii in acest sens. Guvernul isi motivase mobilizarea armatei si trimiterea ei peste Dunare pe considerente de pastrare a echilibrului geostrategic zonal: „Facand sa inainteze armata sa pe pamantul bulgar, Romania nu urmareste nici o politica de cuceriri si nici zdrobirea armatei bulgare”. In acelasi spirit, editorialele principalelor cotidiene bucurestene – dar si ale gazetelor din resedintele de judet – relevau imprejurarile intrarii Romaniei in conflict, determinate exclusiv de interese nationale, anume – in primul rand –, Asigurarea hotarelor, cum se intitula un editorial din gazeta „Conservatorul”: „Armata noastra, in fruntea careia se afla in momentul de fata insusi batranul nostru Rege, va impune cu siguranta ordinea si pacea in mult tulburata Peninsula Balcanica”. Avem interese in Balcani releva un alt comentator complexitatea acestora pentru Romania: „N’avem ganduri de cucerire la sud si ne multumim – se scria in „Minerva”, la 5 iulie – cu ce-am ocupat in Quadrilater. Avem interese politice, economice si nationale si servirea acelor interese o urmarim noi prin pornirea trupelor romane (subl.n.), cari au trecut  Dunarea, spre Sofia”.
I.M.: In randurile opiniei publice se intretinea ideea unei actiuni invrajbire expres antibulgara?
St.L.: In nici un caz; dimpotriva, cvasitotalitate atitudinilor unor cunoscuti publicisti sau oameni cu greutate in influentarea opiniei publice (exceptiile sunt izolate si tin mai mult de dimensiunea retoricii in cauza; atitudinea Romaniei se va reconfigura corespunzator; in acest sens, relev, acum, doua dintre ele, la fel de nastrusnice: V. Parvan socotea ca Romania trebuia sa pretinda si Varna, iar profesorul  N. Basilescu, de a se incorpora un teritoriu care sa includa nu numai amintitul oras-port, dar si Rusciukul!) circumstantiaza conditiile imediate care au dus la interventia Romaniei, determinate de necesitatea unei reechilibrari geostrategice. Intr-un amplu editorial – pe aproape o jumatate din pagina intai – din 9 iulie, intitulat Romania a impus pacea, influentul ziar „Adev?rul” arata ca „Bulgaria insasi subliniaza – prin declaratiile liderilor ei – ca Romania si numai Romania a reusit sa impue pacea si sa deschida insfarsit popoarelor epuizate din Peninsula Balcanica perspectiva binefacerilor pacei, perspectivele unei reculegeri si linistiri”, respectiv, faptul ca „Fara sprijinul nostru puternic si serios, razboiul se prelungea inca si nu s’ar fi terminat poate decat prin complecta epuizare a tuturor partilor si prin neputinta chiar a invingatorului de a desavarsi victoria sa”. Cu cateva zile mai inainte, sub titlul Actiunea noastra, editorialistul „Minervei” sublinia si el „adevaratul rost al actiunei noastre”, respectiv: „Nu ni-a ramas deci (in urma actiunii Bulgariei, ce punea in pericol destabilizarea geostrategica in Peninsula – n.n.) decat sa intervenim cu toata puterea noastra nu numai spre a pune capat cat mai curand – se scria la 2 iulie – noului razboiu, ci si spre a ne crea o pozitiune din care vom putea sa impunem pacea in viitor (subl.n.)”.
I.M.: Este pacea care va fi negociata si semnata, la 28 iulie/10 august 1913, in capitala Regatului Roman, si nu in vreo capitala a Marilor Puteri, cum era in uz, in general –  semn de apreciere din partea acestora a rolului tarii noastre.
St.L: In vara din urma cu 95 de ani, Bucurestii au fost, intr-adevar, realmente in centrul atentiei lumii diplomatice europene. Marile Puteri mandateaza, practic, tara noastra in a asigura conditiile nu doar logistice care sa asigure realizarea unei paci echitabile. „Astazi la Bucuresti, fostii aliati, impreuna cu Romania, trateaza pacea”, dar ca pentru ea sa dureze, „este nevoie ca sa iasa astfel de perfecta si astfel sa multumeasca pe toti, incat sa nu se mai faca apel la alte puteri, sa nu se ceara revizuirea acestei intelegeri. Ar fi cel mai mare triumf – scria in acele zile cunoscutul gazetar si personalitate a opiniei publice, Const. Mille – al cauzei micilor state balcanice”. La randul sau, istoricul A.D. Xenopol, releva si el, in „Universul”, intr-un lung articol sub titlul Luna  cea mare, ca „Acest rezultat imens, raspandirea linistei in Europa tulburata a dovedit ca Europa a
lucrat cu intelepciune cand nu a impiedicat pe Romania de a lua pe seama ei rezolvirea conflictului balcanic si a lasat-o pe dansa sa intocmeasca echilibrul acestei parti a lumei, atat de necesar propriei ei existenti”. Si presa europeana releva importanta tratativelor de la Bucuresti, rolul precumpanitor al fostilor beligeranti, faptul ca Marile Puteri nu se vor amesteca in Balcani, cum se exprima gazeta franceza „Le Temps”; aratand ca unii comentatori europeni se indoiesc de bunacredinta si capacitatea statelor balcanice in a-si rezolva singure diferendele, influenta publicatie de pe malurile Senei releva, in acest context, ca „Putin lipseste ca sa nu se acuze balcanicii de nesupunere si ingratitudine. Ei pot fi acuzati pe buna dreptate de atatea alte greseli, in cat e superfluu sa li se atribue aceste doua. Nimeni in Balcani nu datoreste recunostinta Europei, iata adevarul (subl.n.)”. Semnarea Tratatului de la Bucuresti avea sa fie receptata de catre opinia publica drept o data istorica.
I.M.: Pacea de la Bucuresti avea sa fie perceputa ca un final al chestiunii orientale, o deschidere, in acelasi timp, a unei epoci de liniste si intelegere intre mult incercatele popoare balcanice. St.L.:  Erau sperante indreptatite si ele veneau pe fondul configurarii, caz rarisim istoria moderna a zonei, a unor realitati etnostatale ce permiteau, prin soliditatea lor – cu exceptia, in opinia mea, a nerezolvarii, tot in vara lui 1913, dar la Londra, a granitelor unei Albanii cat mai cuprinzatoare, in acord cu dimensiunea raspandirii geografice a skipetarilor – a privi cu optimism un viitor eliberat de fantasme si nationalisme interesat intretinute. Erau proiectii care, pe fond, si-au dovedit, in esenta lor, valabilitate pana astazi – in tot cazul, nu datorita prevederilor Tratatului de la  Bucuresti a izbucnit Primul Razboi Mondial, cum se mai insinueaza in mediile de influenta occidentale inca si astazi.
I.M.: Gloantele detonatoare ale Marelui Razboi s-au tras, totusi, aici, in Balcani, in capitala Bosniei de astazi...
St.L.: Sper ca nu-i socotesti pe autorii atentatului de la 28 iunie 1914 – patrioti sarbi ce luptau, cu mijloace radicale, este adevarat, impotriva unui imperiu multinational – drept teroristi si nici vinovati de izbucnirea macelului din perioada 1914-1918; in fapt, artizanii Primului Razboi Mondial s-au aflat nu prin Balcani, ci in centrele de comanda din capitalele europene ale Marilor Puteri, astfel incat noi, europenii balcanici, nu trebuie sa avem complexul vinovatiilor istorice, care inca ni se mai arunca, de unii, in carca. Optimismul inaintasilor nostri, de care aminteam, pornea tocmai de la importanta pe care statele implinite teritorial ca urmare a pacii de la Bucuresti o puteau avea in concertul puterilor vremii: „Atunci (prin crearea unei aliante a tuturor statelor din Balcani –n.n.) s’ar afirma pe deplin acea noua orientare a politicii statelor din sud-estul Europei, ce ar fi menita sa creieze aci a saptea mare putere, spre adevarata realizare a unui echilibru european ferit cu desavarsire de acest nenorocit fermen de discordie – consemna Editorialul «Universului», la 25 iulie, pus sub titlul «O data istorica» –, pe care l’a constituit atat de indelungata vreme faimoasa «chestiune a Orientului»”.
I.M.: Pentru Vechiul Regat, Tratatul de la Bucuresti avea sa aibe, in plus – dincolo de asigurarea generala a stabilitatii si echilibrului in aceasta parte a Europei –, o importanta si mai aparte, istorica: prin art. II se stabilea noua granita romano-bulgara, care pornea de la Dunare, in sus de Turtucaia,  si se termina la Marea Neagra, la sud de Ecrene. Se „reintregea”, astfel, „Dobrogea romaneasca”, cum se consemna pe o cunoscuta harta de acum 95 de ani, teritoriu „recastigat in al 47-lea an de Domnie Glorioasa a M.S. Regelui Carol I”.
St.L.:  Cu alte cuvinte, este vorba despre reintregirea geopolitica a Dobrogei – prin recuperarea partii sale sudice (Cadrilaterul) –, eveniment national memorabil, inscris in siajul evolutiei reconfigurarii raporturilor statale in Balcani, asa cum s-a consimtit prin respectivul tratat; a unui eveniment ce se constituie ca parte a momentelor ce au dus la structurarea national-teritoriala a
Romaniei, incepand cu 24 ianuarie 1859, continuand cu 14 noiembrie 1878, cu – iata – 28 iulie/10 august 1913 –, si finalizat prin actele plebiscitare ale Marii Uniri din 1918 (de la 27 martie, 28 noiembrie, 1 decembrie).
I.M.: Este vorba despre partea de sud a Dobrogei, cunoscuta si sub numele de Cadrilater, revenita in 1878, noului stat creat Principatul Autonom al Bulgariei. In ce masura acest teritoriu – revendicat tot timpul, in perioada interbelica, de catre bulgari, si carora l-am cedat, destul de usor, in dramaticul an 1940 – era perceput in mediile noastre, in 1912-1913, ca facand parte din spatiul romanesc?
St.L.: Cedarea celor doua judete din sudul Dobrogei – Durostor si Caliacra, ce insuma aproape 8.000 km² – s-a facut, intr-adevar, intr-un mod nepermis de lejer pentru un stat responsabil pentru viitorul sau etnogeopolitic si care nu numai ca a realizat mari investitii materiale si umane, continuand – pe urmele eforturilor, intr-adevar, si ale Statului Bulgar – modernizarea acestui spatiu al Dobrogei noastre, dar pentru care ele se constituiau si in parte a Multimilenarei istorii; cu mai multa responsabilitate pentru destinul Romaniei maritime, pentru destinul celor peste 100.000 de romani regateni si macedoneni, conducatorii de atunci ai nostri – chiar intr-un context international ce le ingradea pana la anihilare atributele suveranitatii –  puteau, am convingerea, sa mentina  sudul Dobrogei in ansmblul national-teritorial statuat prin Tratatul de la Bucuresti; si aceasta, in conditiile in care salvgardarea altor parti din teritoriul national, ravnite de puteri net superioare Bulgariei, nu era, din pacate, am aceeasi convingere, la fel de realista. 
I.M.: Oricum, cedarea unor teritorii fara nici un fel de impotrivire nu este un fapt cu care ne putem mandri in istoria noastra nationala. Revin, insa, la chestiunea privind receptarea de catre opinia publica romaneasca, acum 95 de ani, a problematicii reintregirii Dobrogei.
St.L.: Nu este spatiul a starui asupra evolutiei istorice si a componentelor etnodemografice sud-dobrogene, asa cum au fost ele sintetizate, la un nivel stiintific superior de catre marele geograf si istoric C. Bratescu intr-un fundamentalul studiu al acestuia, publicat in 1938. Asupra cunoasterii acestui spatiu s-au aplecat, insa, in chiar 1913, oamenii de stiinta romani sau publicisti. Astfel, inca in primele zile ale lui ianuarie, profesorul Gh. Munteanu-Murgoci isi  informeaza compatriotii, intr-un interviu aparut in „Universul”, asupra tinutului „pe care tara noastra il cere pentru rectificarea granitei”, intervievatul aratand „dela inceput ca partea pe care avem datoria sa tinem staruitor sa ne-o dea Bulgaria (subl.n.), e regiunea de dealungul Dunarii, pana mai sus de Turtucaia, iar dealungul Marii pana la sud de Balcic” . Tot el este cel care va publica, in vara aceluiasi an, o cunoscuta lucrare, designand teritoriul sudic al Dobrogei cu termenul de Tara Noua; permite-mi sa dau un extras mai lung – pentru folosul informational al cititorilor nostri –, lucrarea nefiind, dupa cunostintele mele, retiparita de atunci: „Din vrerea nestramutata a lui Dumnezeu si prin puterea Armatei noastre, in anul 1913 ne-am marit pamantul tarei inspre miaza-zi, de partea Dobrogei, inca cu o noua tarisoara. Unii au numit acest tinut Cadrilater, patrulater, caci mai de mult, pe timpul stapanirei turcilor, Rusciucul, Sumla, Varna si Silistra erau patru cetati renumite, in jurul carora s’au dat lupte inversunate. Silistra sau Drastorul lui Mircea cel Batran, asezata pe Dunare si locuita si de romani, era asa de bine intarita ca n’a putut fi luata
nici odata de un inamic. Azi numai Sumla dela poalele muntilor Balcani este intarita si are si armata multa; Rusciucul de langa noi si Varna la un golf de la Marea Neagra n’au fortificatii, dar se pot intari  atunci cand ar isbucni un razboiu; Silistra de acum e a noastra, si asa s’a apart cadrilaterul celebru”.
I.M.: In aceasta lucrare, daca nu ma insel, marele geograf si patriot roman, nascut la Macin  – dar trecut la cele vesnice in plina maturitate, in 1925, la numai 52 de ani –, critica atitudinea guvernanatilor nostri, la 1877-1878, fata de Dobrogea.
St.L: Nu numai in acest volum, de mici proportii, are o atitudine critica, ci si in numeroase articole si in cuvantari. „Noi n’am luat de cat un colt al vechiului cadrilater, Silistra, si o bucata de pamant din sus de Turtucaia pe Dunare si pana la Mare cu vre-o 20 km la miazanoapte de Varna. E tot un cadrilater format de vechea granita a Dobrogei, Dunarea, Marea si o linie conventionala; dar nu se poate compara cu vechiul cadrilater militaresc si nu este nici macar cadrilaterul geografic, pe care a vrut sa ni’l dea Tarul Alexandru II inca dela 1878 in schimbul judetelor basarabene romanesti (Cahul, Bolgrad si Ismail) pe care voia cu orice chip sa le ia in stapanire ca sa ajunga si Rusia la Dunare. Oamenii nostri  politici n’au pretuit acest schimb si atunci Congresul puterilor dela Berlin ni-a dat ce a crezut de cuviinta, o parte din Dobrogea cu Silistra (subl.n.). Mai tarziu, la punerea pe teren a granitei ni s’a sustras Silistra; Dobrogea noastra (caci nu ni se daduse toata Dobrogea) ramasese deschisa dinspre Sud, iar stapanirea pe Dunare si siguranta Podului Fetesti-Cernavoda nu ne erau asigurate fara Silistra si fara impingerea granitei mai spre Sud. Acum am realizat-o”.
I.M.: Care era substanta argumentelor vehiculate in randurile opiniei publice, din perspectiva necesitatii reintregirii ansamblului Dobrogei?
St.L.:  Erau argumente, in primul rand, de natura istorica, respectiv de reparatie a unei nedreptatii din 1878. Astfel, cunoscutul politician national-liberal C. Banu – publicist si orator talentat, totodata – arata, la sfarsitul anului 1912, ca „Lichidarea Turciei europene nu se poate face sub ochii nostri dar fara noi (subl.n)”, din multiple considerente, de demnitate, traditii si securitate nationala: „Nu ne-o ingaduie mai intai ascendentul pe care, prin sfortari si prin jertfe de tot felul, l-am dobandit in rasaritul Europei. Acest ascendent intelegem sa-l pastram. Nu ne-o ingaduie, in al doilea rand interesele conationalilor nostri, atat ale celor din Macedonia – in cari nu putem vedea un simplu element de compensatiune – cat si ale celor, foarte numerosi, asezati in centre compacte atat in Bulgaria cat si in Serbia, pe linia Dunarei si pe valea Timocului”. In acest context, reintregirea Dobrogei venea ca o implinire fireasca, care nu putea fi contrapusa unor negocieri in contrapartida: „Dobrogea nu este pentru noi o compensatiune teritoriala in schimbul Basarabiei. Schimb cu pamant locuit de romani n-am facut  si nu vom face niciodata. Basarabia ni s-a rapit iar Dobrogea am recucerit-o prin sangele pe care ai nostri l-au varsat in razboiul independentei (subl.n.). D-l Iorga stie mai bine decat mine ca avem drepturi istorice asupra Dobrogei precum avem si asupra Silistrei – cetatea Darstorului de alta data. Si daca din acest tinut Congresul din Berlin nu ne-a acordat decat o parte, aceasta nu insemneaza ca dreptul nostru istoric asupra intregului, a putut sa fie alterat (subl.n.). Numai impotrivirea darza a contelui Suvalof, unul din plenipotentiarii Rusiei la Congresul din Berlin, a facut ca Silistra sa nu fie a noastra. Atat Waddington, plenipotentiarul Angliei, cat si Andrassy, plenipotentiarul Austro-Ungariei, si Corti, plenipotentiarul Italiei, au sprijinit cu tarie, in acest congres dreptul Romaniei la Silistra atat din punct de vedere strategic cat si din punct de vedere national. Insusi Suvalof recunoaste ca «de la Rasova la Silistra, este o fasie de pamant unde populatiunea romana este indestul de numeroasa»”. Opiniei publice i se relevau, pe de alta parte, si motivatii de natura strategica: „pentru siguranta ei si pentru interesul pacei in Europa, Romania trebuie sa primeasca noi intariri ca compensatie a suprematiei slave vecinic amenintatoare (subl.n). In acest caz, pentru echilibrul european, Romania trebue sa primeasca celebrul quadrilater Rusciuk-Silistra-Varna-Sumla. Din punct de vedere de aparare nationala aceasta regiune are o valoare incontestabila si necontestata de secole. Stapanirea acestui quadrilater implica necesitatea de noi mari cheltuieli ? Fi-va oare in stare Romania sa suporte aceste noi cheltuieli? Raspunsul!? Nici o cheltuiala nu este mare, daca ea serva la salvarea patriei (subl.n)” – exprima, la 1912, o atitudine national-patriotica transanta, in contextul geopolitic al vremii, inginerul roman B.G. Assan – autorul, in 1897, si al unuia dintre proiectele Canalului Dunare-Marea Neagra!
I.M.: Este vehiculata, dupa cum vedem, si chestiunea apararii intereselor „conationalilor nostri” de la sud de Dunare – aromanii din Balcani sau vlahii din Timoc. In ce masura  apararea individualitatii lor poate fi pusa, in 1913, in relatie directa cu incorporarea la Romania a sudului  Dobrogei?
St.L.: Lucrurile trebuie vazute in interactiunea lor, in derularea a multiple contexte. Este adevarat ca in randurile opiniei publice simtamintele de solidaritate cu romanii macedoneni erau, de mai multe decenii, foarte puternice si pline de simpatie. In timpul razboiului prim balcanic, aceste simtaminte se vor accentua – pe fondul unor atrocitati facute de armatele aliate –, relevandu-se, cum o facea Gh. Munteanu-Murgoci, ca „fratii nostri aromani sunt aproape sacrificati”, in timp ce C. Bacalbasa, intre multi altii, pleda in favoarea ocrotirii lor de Statul Roman – de pilda in articolul Sa ingrijim pe aromani. In cuprinsul Tratatului de la Bucuresti, nu exista nici un fel de relatie de cauzalitate intre atribuirea Cadrilaterului Romaniei si obligatia de catre aceasta a aducerii de romani balcanici aici – cum se crede uneori; este adevarat, numerosi aromani – circa 7-8.000 de familii – au fost improprietariti in judetele Durostor si Caliacra, in calitate de romani, in perioada interbelica. In 1913, insa, nu s-a configurat in nici un fel o politica de Stat in acest sens, cele cateva zeci de familii de romani macedoneni (comercianti, functionari, medici, farmacisti, invatatori, preoti, ingineri chiar) care s-au stabilit, atunci, in amintitele judete, facand-o in mod
individual, din motive de persecutie nationala de catre noile autoritati (grecesti, bulgare, sarbesti) instalate in fostele teritorii otomane, locuite de aromani. Este de mentionat ca, dupa semnarea Tratatului de Pace, aceasta ingreunare a soartei national-culturale a aromanilor, cu constiinta nationala romaneasca (traitori, acum, in Serbia, Grecia, Bulgaria, Albania),  determina, cum spuneam o si mai sporita sensibilizare a opiniei publice romanesti si se creioneaza, dar nu la nivelul autoritatilor – ca urmare si a semnalelor si apelurilor venite dinspre ei – deja una dintre caile salvarii lor ca individualitati etnoculturale si nationale de sine statatoare: „Impartirea Macedoniei este dar condamnarea aromanilor. Un neam care piere in sec. XX! Daca am putea obtine de la sarbi si greci garantia dezvoltarii culturale a aromanilor, tot va ramane o slaba speranta de dainuire a lor ca element etnic. Daca nu, atunci nu ramane – scria, in vara lui 1913, profesorul Gh. Munteanu-Murgoci intr-un lucid si avertizator articol intitulat «Impartirea Macedoniei. Peirea aromanilor» – decat o singura cale: calea emigrarii. Cadrilaterul si Dobrogea noastra (ca si Romania de dincoace de Dunare) le prezinta camp deschis de lucru si de asezare (subl.n.). Pentru ultima oara sa treaca Balcanii, dupa cum stramosii comuni ai lor si ai nostri l-au trecut an de an cu turmele lor incoace sau incolo”. Aceasta solutie, ce se va materializa, cu rezultate contradictorii, in perioada interbelica o indicase, intr-un memoriu – asupra importantei careia merita a se insista –, inca la sfarsitul lui iunie, si atasatul militar roman la Sofia, G.A. Dabija. 
I.M.: Care au fost primele perceptii ale unor vizitatori romani in Cadrilater, in vara si toamna lui 1913?
St.L.: Primii vizitatori au fost ziaristii care au insotit unitati ale armatei ce trecusera Dunarea. Un impact informational benefic asupra publicului romanesc l-au avut reportajele trimisilor speciali ai ziarelor bucurestene in Noua Romanie (ziarele au publicat, de asemenea, si numeroase poezii patriotice; de pilda Helene Vacaresco a semnat, in cotidianul bucurestean de limba franceza „La Roumanie”, poezia À Silistrie. Pour le jour), unul dintre acestia – I. Irimescu-Candesti, redactor al oficiosului national-liberal „Viitorul” –, si-a ingemanat reportajele intr-un cunoscut, in epoca, volum, intitulat Pe drumurile Cadrilaterului. Indreptandu-se spre Dobrici (viitorul Bazargic), intr-un omnibuz plin cu 30 de persoane, reporterul „Viitorului” strabate o regiune plana, in care nu era nici o ridicatura naturala: „Inaintea noastra se intindea un podis, pe care nu se vedea nici o ridicatura. Parea o masa imensa, peste care in departare cadea cerul ca un clopot de sticla. Lanurile de grau, palite de arsita soarelui si frante de vant, covoarele de verdeata carora aceeasi arsita le ingalbenise fata, sburau cu noi. Padurile cari rasfrangeau peste intreg tabloul undele unui colorit mai vesel, se stergeau repede pe dinaintea noastra. Din fuga vertiginoasa a masinei, intreg podisul semana cu o mare multicolora, care-si mana valurile spre tarmuri. In aceasta mare se inecau satele cu case marunte, din mijlocul carora  se ridicau minaretele albe. In varful lor, ca o secera gata sa doboare spicurile blonde, sedea rasturnata semiluna, iar in preajma-le, oamenii dadeau ovasurile la arie (…). Drumul Dobriciului ar face cinste oricarei tari (subl.n.). Nu credeam – marturiseste calatorul nostru –, judecand dupa mizeria in care zac orasele, sa intampin o sosea asa de buna. La Duvan-Iovasi, o comuna cu 18 catune in jurul ei, ne oprim cateva secunde. Langa conacul mosiei iesanului Gavril Moldoveanu, stapanitor a 1.000 de falci in aceste parti, gasiram un put cu burduf, asa cum sunt si la noi pe baragan”. Astfel de reportaje sunt prezente in mai toate marile gazete romanesti. Primul inalt demnitar roman care efectueaza o vizita pe frontul din Bulgaria, in iulie, ministrul Cultelor si Instructiunii Publice, Const. G. Dissescu, va sustine o conferinta la Casa Scoalelor, la 19 octombrie 1913, in care va dezvolta impresiile in urma calatoriei sale in noile judete ale Romaniei. Autorul nu are prejudecati, el isi intemeiaza spusele pe cele vazute, dar, in acelasi timp, este documentat, fiind posesorul unor bogate lecturi istorice, cunostinte impartasite si unui public ce ia contact, in premiera, cu realitatile istorice ale acestui „teritoriu nou”. Inca de la inceputul expunerii sale, inaltul demnitar roman subliniaza caracterul romanesc al sudului Dobrogei: „Teritoriul acesta, prin raport la prezent se poate numi un teritoriu nou; in realitate insa este un teritoriu vechiu (subl.n.). Si ne este foarte usor, ca sa stabilim legatura de unire, caci nu e vorba pentru aceasta decat de o vocala, daca o pronuntam mai deschis, vocala care ne arata ca in trecut teritoriul acesta era roman, iar in acest moment teritoriu acesta este roman”.
I.M.: Cum s-au exprimat, in 1913, oficialitatile – altele decat prin intermediul documentelor diplomatice sau administrative –, fata de organizarea celor doua judete, pentru asigurarea unui viitor solid in noul cadru statal? Aminteai de importanta memoriului atasatului nostru militar la Sofia.
St.L.: Sigur, organizarea Dobrogei Noi sau Cadrilaterului, cum mai era apelat sudul reincorporat avea sa se deruleze ca atare, autoritatile administrative infaptuind, rapid, cele necesare. As vrea sa relev, aici, propunerile continute intr-un foarte interesant si instructiv document. Este vorba de mentionatul memoriu inaintat oamenilor de stat romani si care – spune autorul sau, laboriosul atasat militar roman la Sofia – „a servit intr-adevar sa se documenteze si sa se justifice diplomatiei europene, dreptele cereri ale Romaniei”; viitorul general a prezentat, la 30 iunie 1913,
Regelui Carol I si altor oficialitati, „un lung Memoriu asupra celor ce ar trebui de facut imediat dupa ocuparea Cadrilaterului”, autorul pledand, energic, pentru luarea de masuri eficace in vederea protejarii intereselor nationale-statale in Noul Teritoriu pe care, in acel moment (30 iunie), Romania nu si-l asumase inca. „Daca reusim a dobandi si ocupa Cadrilaterul, va trebui sa se procedeze imediat cu toata seriozitate, fara a se mai repeta greseala de dupa 1878: sa se expulzeze toata populatia bulgara din teritoriul dobandit (subl.n.) dandu-i o despagubire baneasca; sa se inchida orice posibilitate de infiltratiune bulgara, trebuie sa se tina seama ca bulgarii au experienta din Macedonia, de cum trebuie a se face infiltratiunile, unde au sistematizat-o; sa se colonizeze cu elemente rezistente de romani (subl.n.) (din Regat, din Macedonia sau cu romanii din dreapta Dunarii din regiunea Vidinului) tot Cadrilaterul; incepand cu zona de frontiera populatiunea sa fie inarmata; sa se intareasca elementul romanesc cat mai mult dandu-i-se posibilitatea sa alcatuiasca gospodarii temeinice, facandu-se scoli, biserici, banci populare, sa se faca drumuri de legatura, posta si telefon; sa se ajute populatiunea turca  din intregul Cadrilater, ca fiind o populatiune docila si supusa. Daca insa din motive ce nu se pot aprecia acum, populatiunea turca ar pleca, atunci tot terenul sa se cumpere de statul roman, apoi sa-l colonizeze numai cu tarani romani cultivatori de pamant; sa se organizeze apararea defensiva a zonei de frontiera pe o adancime de 30 km, taindu-se padurile pe intreaga aceasta zona. Daca nu se va proceda astfel, bulgarii se vor infiltra. Guvernul bulgar si diferitele societati bulgare iredentiste vor ajuta pe bulgari sa cumpere terenuri mai cu seama de la turci, le vor coloniza cu noi elemente soviniste bulgare, vor intari elementul bulgar, creand scoli, biserici, banci populare, ziare iredentiste etc., iar romanii se vor slabi din ce in ce mai mult si prevad ca in 15-20 de ani politica iredentista bulgara protejata de anumiti politicieni verosi romani sau pseudoromani, va ajunge – avertiza militarul roman, evolutia evenimentelor in timp, confirmandu-i, din pacate, spusele – sa rastoarne situatia favorabila de astazi in favorul bulgarilor, iar Romania va stapani numai nominativ Cadrilaterul”.
I.M.: Ceea ce spui este un impresionant program de organizare a vietii romanesti in cele doua judete din Cadrilater!   
St.L.: Daca ar fi fost receptate propunerile respective, mai ales cele privind modalitatile prin care se putea intari nationalitatea romana – mijloace utilizate pe scara larga, de diverse state, chiar si in zilele noastre –, nu s-ar fi ajuns, fireste, la dureroasa abandonarea din septembrie 1940; bine macar ca, atunci, odata cu cedarea acestui stravechi teritoriu romanesc – s-a facut si un schimbul obligator de populatii, astfel incat astazi putem vorbi detasat despre vremurile revolute, fara a se da, de unul sau altul, vreo interpretare colaterala acestor necesare rememorari istorice. La capatul acestor conotatii, sa mai adaug, totusi, ca in 1914, in semn de apreciere fata de eforturile administratiei si ale institutiilor abilitate ale Statului, in special Scoala, in stradaniile lor de organizare a Noului Teritoriu – sa mentionez ca in mai 1914, membrii Academiei Romane intreprind si ei o periegheza aici, eveniment receptat ca fiind „o intrare triumfala si simbolica a culturii romanesti in noul pamant dobrogean” –, din dorinta de a vedea la fata locului stadiul integrarii acestuia, la 28 si 29 aprilie 1914 regele Carol I, regina Elisabeta si principii mostenitori au poposit la Turtucaia, fiind intampinati cu traditionala paine si sare; presedintele Comisiei Interimare spunea, intre altele, cu acest prilej,  ca „populatia se simte foarte onorata si foarte viu miscata de cinstea ce Maiestatea Voastra isi face, cand, venind pentru prima oara in Dobrogea Noua, calca mai intai in cel mai vechi oras romanesc din acest teritoriu, orasul Turtucaia a gandit
si a simtit intotdeauna romaneste”.       
I.M.: La capatul convorbirii noastre, limitate, din pacate, de cerintele spatiului tipografic, exprim nadejdea intr-un periplu documentar, cat mai curand, pe urmele stramosilor in Cadrilater, pentru cunoasterea acestui spatiu dobrogean – cu o istorie, cum vedem, atat de framantata. Iar dupa 1 ianuarie 2007, cu o istorie comuna a noastra, a romanilor si bulgarilor, pe care o dorim cat mai bogata in cadrul Uniunii Europene!        
Convorbire realizata de Ion MOICEANU
Interviu aparut in revista „Agora” /Constanta/, VIII, nr. 30, Editie de vara, 2008, pp. 3-4

Cei doi consilieri de etnie romana au solicitat schimbarea denumirii a acestui post, insa nu au avut nici o sansa cu majoritatea udemerista, mai ales ca exista deja o aprobare de la Agentia Nationala a Functionarilor Publici (ANFP), condusa tot de catre un reprezentant UDMR, in persoana lui Birtalan Jozsef.
Majoritatea UDMR a consilierilor din CJ Harghita au votat noua organigrama a acestei institutii, in care apar noi servicii. Printre acestea se numara si ,,Serviciul de coordonare a consiliilor locale si activitati din Tinutul Secuiesc”, in ciuda faptului ca aceasta zona nu exista ca unitate administrativ-teritoriala. Doar trei consilieri ai Partidului Civic Maghiar (PCM) au votat impotriva acestei hotarari, pe motiv ca numarul de posturi este prea mare, iar cei doi consilieri romani ai PSD s-au abtinut de la vot, propunand schimbarea denumirii postului. Consilierul PSD Cristinel Glodeanu a declarat pentru „Gardianul“ ca ,,Tinutul Secuiesc nu exista ca o unitate administrativ-teritoriala. Noi am solicitat sa modificam denumirea, insa exista deja aprobare pentru acest post de la Agentia Nationala a Functionarilor Publici. Cred ca este foarte important sa folosim denumirile care fac parte din terminologia administrativa si dreptul administrativ”. Prefectul Harghitei, Constantin Strujan, ne-a spus ca nu a primit inca hotararea CJ si nu se poate pronunta pana ce asta nu va fi verificata de specialistii prefecturii. „Cand vom primi hotararea CJ, o vom analiza daca contravine legilor in vigoare. Insa, din cate il cunosc, domnul presedinte Borboly verifica totul foarte atent, pentru a fi intotdeaunea in conformitate cu legea”, a declarat pentru „Gardianul“ Constantin Strujan. Presedintele Consiliului Judetean Harghita, Borboly Csaba (foto), nu vede nici o problema in denumirea acestui serviciu, mai ales ca organigrama a fost aprobata de Agentia Nationala a Functionarilor Publici (ANFP), prezidata de udemeristul Birtalan Jozsef. „Cred ca nu trebuie sa ne fie teama sa spunem lucrurilor pe nume, avand in vedere ca suntem intr-o regiune in care trebuie sa avem proiecte comune cu judetele Covasna si Mures. Am aprobat de asemenea posturi de consilieri pentru relatia cu Bucurestiul si pentru relatia cu Regiunea 7 centru, iar in viitorul apropiat vom infiinta un post pentru relatia cu Uniunea Europeana”, a declarat Borboly Csaba. Totusi, presedintele Borboly a evitat sa ne raspunda daca e legal sa infiintezi un post pentru o unitate care nu exista din punct de vedere administrativ-teritorial, insa a tinut sa precizeze ca acest aspect se va clarifica prin fisa postului si prin Regulamentul de Organizare si Functionare (ROF) a CJ.
Steagul secuiesc, arborat oficial in sala de sedinte a CJ
De altfel, Borboly Csaba a acceptat si propunerea Consiliului National Secuiesc (CNS) de arborare in sala de sedinte a CJ Harghita a steagului acestei organizatii. Presedintele CJ spune ca acest steag este reprezentativ pentru judet si ca nu incalca legea romana. Steagul cu simbolurile CNS se afla langa steagul Romaniei de la depunerea juramantului de catre noul presedinte si poate fi vazut atat la fiecare sedinta CJ, dar si la colegiile prefecturale prezidate de prefectul Harghitei, Constantin Strujan, sau atunci cand sunt primiti diversi oaspeti. Am incercat sa stam de vorba si cu presedintele ANFP, Birtalan Jozsef, insa acesta se afla in strainatate, in concediu. Vicepresedintele agentiei, Eugen Coifan, spune ca nu stie despre ce este vorba, insa nu crede ca CJ Harghita are aviz in acest sens.
Claudiu Stere, Gardianul

Foto: Gardianul

Festivalul Sziget, cel mai important eveniment de gen din Europa, cu peste 120 de spectacole anul acesta de la rock si blues, la pop, folk si world music, a inclus in program trupa KUMM din Romania care va concerta in 16 august seara pe scena A-38, alaturandu-se unor mari nume ale muzicii internationale ca Serj Tankian, Alanis Morissette, Jamiroquai, The Killers, Roisin Murphy, Mory Kante, Natacha Atlas sau legendarii Iron Maiden, REM sau Sex Pistols.
Festivalul International de Jazz „Jazztergom” desfasurat la Esztergom, va gazdui in penultima seara, 15 august, un concert sustinut de Luiza Zan si formatia SLANG in fata celebrei bazilici, resedinta a arhiepiscopului Ungariei.
Filiala Szeged a ICR Budapesta aduce in 16 august la Festivalul Castravetilor din Micherechi, comunitate romaneasca din apropierea frontierei vestice a Romaniei, o interpreta instrumentista, Oana Lianu, maestra a naiului.

, inconjurat de un sobor de preoti si calugari, transmite Foaia Romaneasca, citata de Romanian Global News.