De asemeanea, asociatia doreste sa consolideze relatiile dintre statul irlandez si cel basarabean.
Unul din fondatoriii asociatiei-Elena Secas, este primul cetatean neirlandez care candideaza la functia de consilier in Limeric care vor avea loc in 2009. Elena Secas - originara din Basarabia este candidat din partea Partidului Laburist . Elena Secas are 34 de ani si a emigrat din R. Moldova acum 7 ani. Locuieste la Castletroy, judetul Limerick si a fost nominalizata de Partidul Laburist din Irlanda sa candideze la un loc de consilier regional. Partidul Laburist -de orientare social-democrata - este a treia ca importanta formatiune politica din aceasta tara si detine majoritatea in Consiliul local al capitalei Dublin.

Foto: Presa.md

Intrebat daca Moscova va recunoaste independenta Transnistriei, asa cum a facut-o in cazul Osetiei de Sud si Abhaziei, ambasadorul rus la UE a raspuns "cu siguranta, Rusia urmareste o solutie politica la chestiunea transnistreana. Orice alta interpretare ar fi gresita", a spus Cijov, care a participat luni la o dezbatere organizata de German Marshall Fund inaintea summitului UE privind Georgia, transmite corespondentul NewsIn la Bruxelles.
"Inteleg ingrijorarea Romaniei in aceasta privinta, mai ales ca Guvernul roman a emis sute de mii de pasapoarte romanesti cetatenilor moldoveni", a spus Cijov, facand aluzie la criticile anterioare formulate de ministrul polonez de Externe Radoslaw Sikorski si de purtatorul de cuvant pentru politica Externa al crestin-democratilor germani Eckart von Klaeden, care au acuzat Rusia ca a folosit pretextul pasapoartelor rusesti pentru a invada Georgia si a destabiliza regiunea.
Romania "nu isi apara cetatenii", dupa modelul rusesc
Von Klaeden a replicat scurt ca Romania emite pasapoarte "dar nu isi 'apara cetatenii'" recurgand la forta armata. Preferand termenul de "consecinte" celui de "sanctiuni" pe care le-ar putea adopta UE la adresa Moscovei, politicianul german a spus ca ofensiva militara a Rusiei in Georgia a incalcat clar legislatia internationala, neexistand nici o justificare pentru interventia armata dincolo de limitele regiunilor separatiste.
"Orice incalcare a legii trebuie sa aiba consecinte, altfel nu mai e vorba de legi, ci de altceva - poezii fara rima, principii frumoase, dar nu legi. Daca Rusia foloseste pasapoartele pentru a destabiliza regiunea, atunci acest lucru trebuie sa aiba consecinte asupra regimului de liberalizare a vizelor dintre UE si Rusia", a spus van Klaeden.
Sikorski a amintit de dezmembrarea Poloniei de catre Rusia in secolul XVIII, tot sub pretextul "apararii drepturilor minoritatii ruse". "Exista si o gluma in Polonia, ca Rusia nu invadeaza niciodata nici o tara, doar sare in ajutorul minoritatilor nationale", a spus ministrul polonez.
Incepand cu 1992, Rusia a oferit majoritatii abhazilor pasapoarte rusesti, permitandu-le sa calatoreasca peste hotare in conditiile in care 90 la suta din populatie este inregistrata ca "cetateni rusi".
M.N, Ziua
Titlul articolului apartine redactiei Romanian Global News, titlul initial fiind :"Tupeu de "pridvornic" al Kremlinului:Moscova critica Bucurestii pentru emiterea de pasapoarte romanesti cetatenilor moldoveni"

Foto: Ziua

Familia
Familia mea mi-a lasat o mostenire frumoasa, acea de-a respira inainte de altele in adevar. Si sa-mi cunosc in de aproape ca radacinile mele sunt de provenienta romanesti. Nenea Titi, din Oltenia, care a studiat radacinile familiei noastre, imi spunea multi ani in urma, ca numele de Sergentu se trage de la un "sergent" francez de-a lui Napoleon, care s-ar fi casatorit in Basarabia. Am descoperit multi oameni care au numele de "Sergentu", dar nu cred ca toti descind din acel francez. in sangele meu curge si numele de"Bologan", "Tarbu", "Semion" schingiuit in "Semionov" sau "Galateanu". "Bologanii" ar fi fost aidoma "fratilor Jderi" la curtea domneasca a lui stefan cel Mare si Sfant. "Tarbulenii" stiu ca au ajuns in partea dreapta a Moldovei, datorita faptului ca ierimonahul Varfolomeiu ar fi parasit schitul saudin cauza unor certuri cu familia si ar fi luat mai tarziu numele sotiei sale. Mai putin cunosc despre celalte nume sanguine, dar stiu ca absolut toti strabunii mei au vorbit si iubit romaneste.
Maica mea, profesoara de romana, a pus o amprenta speciala asupra educatiei mele. De mic copil nu intelegeam de ce pleaca la Cernauti sau Odesa si umple biblioteca casei cu carti romanesti, de ce ma pune sa scriu din clasa intai in grafie latina si sa-mi fac prieteni de peste Prut, corespondand cu acestia. si nu intelegeam cum intr-o familie de "comunisti"- bunelul din partea mamei a fost al doilea secretar de partid, om onest si de buna credinta, ce urma sa intre in diplomatie, dar s-a stins la o varsta foarte tanara, iar bunica mea, care imi este mai mult ca o mama, profesoara de geografie, a servit si ea partidul- a reusit sa mentina "romanismul" in stare pura la copii si nepotii lor. Bunica mea, Alexandra, traieste cu ochii copiilor si nepotilor sai spre Bacau, Cluj-Napoca sau Bucuresti.
Maica-mea are o admiratie speciala si un mare respect pentru bunica ei si strabunica mea, Vera Bologan(Tarbu), care i-a suflat despre "fratii de dincolo de Prut" si despre un Mare NEAM, despartit de un rau foarte mic. Toti in familie stiu ca ea era cu cheile de la primarie cand strabunicul Petru Bologan era primar din partea taranistilor, singurul primar pe care la avut satul, care isi permitea sa bea vin cu seful de post. Unchiul meu, fratele mamei, Valeriu, medic foarte apreciat in Moldova "romaneasca", deseori il revendica ca un om de caracter.
Uneori, imi este dor de tusa Irina, sora strabunicii Vera. Fiecare isi doreste sa moara cu sufletul impacat, iar tusa Irina Tarbu a murit cu sufletul neimpacat. O viata intreaga a visat sa moara cu tara reintregita. Pe timpurile comunistilor o faceau unii nebuna, pentru ca ei ii placea sa-i injure pe sovietici. Ea avea un singur dor-sa vada tara reintregita. Nu a avut copiii si tinea foarte mult la taica-meu si destul ca sa ma pricep la mine. imi desena harta originilor familiilor din localitate, imi povestea de armata romana cu multa admiratie si de regii Romaniei. si nu intelegeam ce i-au facut bolsevicii, comunistii si sovieticii care erau cei mai injurati si de unde stie ca trebuie sa vina americanii. Dar ea stia ca trebuie sa vina, stand cu urechea lipita de radioul sau care transmitea " Europa libera" sau poate "Vocea Americii" .
Maica mea, Ala, a educat si educa copii de azi in Limba Romana, asa precum m-a educat pe mine sau pe sora mea-Romica (nume sugerat tot de maicuta mea, in cinstea Romaniei).
Maica-mea e un pic mai trista azi, dar nu de tot. Tristetea ei este ca si-a pierdut sotul de ceva ani. si eu am un sentiment de dor si de regret pentru lipsa tatalui meu. El a fost un barbat adevarat, care m-a motivat in viata. si poate ca si chiar dragostea fata de fotbalul si de Steaua lui Lacatus si a lui Hagi, prima si ultima dragoste fotbalistica, i-o datorez. A fost strungar, merceolog sau director comercial de firma. Nu i-a prea inghitit pe comunisti, chit ca bunelul meu, tatal sau, era presedinte de unitate cooperatist-comerciala sau director de comert militar la Balti.
Tatal meu, Petru-Ion, a plecat prea tanar, la 50 de ani, iar la trei luni a venit si la luat spre el si pe bunel, asa cum a promis...
A plecat ca o lacrima muribunda...
Parintii mei si-au propus sa transfere frumusetea sufletului lor spre copii, spre noi. Mai tarziu, unii consateni mi-au zis ca, pe timpuri, se uitau chezis la parintii mei ca vorbeau mai "romaneste".
Scoala
scoala imi aminteste de sedintele in care duceam drapelul pioneresc si o scurta perioada chiar pe cel comsomolist. Pana m-am razvratit. Am dorit sa reorganizez organizatia comsomolista si s-o transform in una democratica. O parte din cei cu care am pus la cale reorientarea singurei organizatii de tineret din scoala au abandonat proiectul chiar la adunarea la care erau prezenti stabi de la raion. Asa am ramas singurul care am predat carnetul de comsomolist. Cand am intrat la facultate, am fost singurul "olimpic", pentru ca am luat premiul mare la Olimpiada de Romana, in ancheta caruia pentru abiturienti absenta titulatura de comsomolist.
imi depan amintirile si regasesc Ziua cand s-a decretat Limba Romana ca limba de stat. Eram un scolar intr-o tabara de aplicatie pre-militara la saptebani, ex-judetul Balti. Cat de mult regretam ca nu pot sa ma deplasez cu unii profesori, care predau cursul de militarie in scoala, la prima Mare Adunare Nationala. Chiar i-am solicitat domnului profesor Cojocaru sa fiu luat cu ei. Dar nu s-a putut.  imi aduc aminte si acum, gandurile ma purtau la Chisinau la prima Mare manifestatie dedicata Limbii Romane, la prima Mare Adunare Nationala din anul 1989 . N-am dormit toata noaptea. imi ziceam ca iubirile inca nu au coborat din vis. Iubirile pentru Limba Romana, care este ca o tara ca soarele sfant de pe cer.
in schimb, am fost la cealalta Mare Adunare Nationala, cand s-a decretat Independenta R. Moldova. Eram, ca si multi dintre semenii mei, plin de bucurie si sentiment. imi aduc aminte de starea de satisfactie a jurnalistului Vitalie Cazacu( actualmente directorul agentiei Deca-press) si al altor jurnalisti, pe atunci studenti, cu care am impartit o jumatate de zi. imi aduc aminte de colegii de organizatie de tineret-O.T.C.D. "Dacia Libera"(numele a fost sugerat de fostul premier basarabean Mircea Druc), cu care fluturam bucuria de divort de Imperiu.
imi aduc aminte cum stateam cu rasflarea la gura la mesajul premierului Mircea Druc ca este primul pas de realizare a Idealului National. Era un inceput de mars de traire nationala a romanilor basarabeni. Dar fiecare mars are sincopele si o oboseala sa.
E timpul, oare, sa ne scuturam de haina oboselii ?!
Dor pentru Basarabia anului 1989 
Anul 1989 a fost ca un "descantec" pentru societatea basarabeana. Era un an care poate fi asemuit cu ploaia care a sosit dupa multi ani de arsita. Parintii mei erau in primele randuri a Miscarii de Eliberare Nationala din regiune. Membrii Frontului Popular din localitate plecau cu masinile personale si "luminau" pe ceatenii din alte sate. Plecau in sate si vorbeau despre noile vremuri, despre "desteptarea nationala". Cei de la CC-ul raional spuneau ca "frontistii" au creat "comandouri". Maica- mea stiu ca a fost chemata la primul secretar raional Gutu, care incerca s-o „inmoaie", dar nu s-a lasat ispitita. Batu-se clopotul si ce are un popor mai valoros daca nu limba sa si alfabetul, istoria si viitorul?!
in scoala, noi elevii, ne strangeam si discutam, ne impartaseam gandurile si dorurile de schimbare. Cand tricolorul era interzis, noi elevii, il fluturam cu credinta si bucurie. imi reamintesc cum unii scolari buni si mai putin buni aveau aceeasi traire si sentiment, uneori, rezistand atacurilor si loviturilor unor adulti, care in timp au pozat ca "democrati". Majoritatea dintre cei care au manifestat pentru limba, alfabet, simboluri, au fost elevii mamei mele.
tin minte ca artistii din tara, in anii 1989-90, au pornit a concerta in Basarabia si ca ii asteptam cu sufletul la gura. Rememorez cum Sofia Vicoveanca m-a imbratisat si am lacrimat impreuna, cand am fluturat tricolorul. imi amintesc si de alti tineri, care au manifestat identic la concertul lui Irina Loghin, sau cand au fost in localitate Gabriel Dorobantiu, Anda Calugareanu, Anca turcasiu, Gabriel Cotabita etc.
si multi dintre noi, cei tineri, asteptam sa vedem duminica la televizor, la stiri, atmosfera de la Cenaclul "Alexei Mateevici" si ne bucuram pentru lumea adunata. Uneori, eram invidiosi pe parinti, pe rude, ca au fost si au manifestat fara noi. Eram in penultimul an de scoala. Abia, in anul 90, ca participant la o Olimpiada, am luat drapelul triclor in mana si l-am purtat cu multa mandrie prin orasul Chisinau. Erau alegerile pentru viitorul edil al capitalei. Seara l-am cunoscut pe regretatul primar Nicolae Costin.
in anul 1989 la Chisinau se traia un continuu anotimp fierbinte.
Mesajul cetateanului cu dor de Limba Romana
Va propun un tratament urgent ca sa ne debarasam de crivatul iernii siberiene, care mai sta ascuns in inimile noastre si sa abandonam singuratatea care ne sufoca. Chiar daca ne biciueste fantoma Rusiei incruntate si de fiecare data ne spunem ca nu stieMoscova sa se indure de noi romanii, fara mare si munte, sa ne lase in pace.
Dar, totul incepe cu o data, totul are un inceput. Sa luam Ziua Limbii Romane ca un drog in manifestarile noastre de mai departe.
inca ne mai compatimim si inca ne este frica ca nu cumva sa fie scoasa Limba Romana la licitatie, limba noastra care a fost mult timp furata.
Mai tinem lumanarile pe la porti, mai invatam inca din suferinta.
Dar pana cand?
Dorul ne cheama, dorul ni se arata... este un inceput de ceas pentru a redeveni o armata a Limbii Romane!

Octavian Sergentu, Presa.md

Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria romanilor va ramane cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de romani.
Masacrele au inceput in 7 septembrie, cand in localitatea bihoreana Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de romani si au continuat pana pe 18 septembrie, cand 58 de romani au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni, judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de romani. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut romani. Acum, la 68 de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul” amintirile acelor zile de groaza, atunci cand in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu.
Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan
Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat, aratand spre leagan, ca ce va intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta. Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisesc adevarul pana la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de romani. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan
La Traznea, preotul a fost ars de viu
In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langa o capita de fan, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.
Macelul vazut prin ochii unui copil de 8 ani
Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si romanii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Budos ola vagy!» (n.r. - esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai Janos ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, Janos fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut Janos, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina...”, a conchis doctorul Puscas.
Ioan Puscas, «fire recalcitranta, ostila reeducarii»
Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru romanii din Traznea. „Eram elev. Pana in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facand abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din Romania.
Iertam, dar nu uitam nimic
Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi acea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip.
Claudiu Stere, Gardianul

Foto: Gardianul